GALA INAUGURALĂ LA OPERA DIN BUCUREȘTI

DE ANCA FLOREA

După o perioadă tumultuoasă, marcată de ciocniri și scandaluri mult amplificate de avalanșa de comentarii – adesea tendențioase și extrem de subiective – apărute în spațiul public, apoi de un final de stagiune cu noi producții „preluate” ca atare de către noul director general interimar Beatrice Rancea, vara a adus, la Opera Națională București, o serie de schimbări și noutăți efectuate discret și… eficient.

Una dintre „mutările” inspirate a fost numirea coregrafului Renato Zanella la conducerea departamentului de balet al teatrului, având, între altele, și experiența de un deceniu la Staatsoper Viena (într-o postură similară) și avantajul de a cunoaște și artiști români importanți, cu specificiul, mentalitatea și modul de a fi ce ne caracterizează. Dar pe de altă parte, director artistic a devenit un alt italian, dirijorul Marcello Mottadelli, cei doi colaborând la realizarea Galelor care au inaugurat actuala stagiune, deschisă cu cea rezervată operei. Sinceră să fiu, nu am prea înțeles în ce au constat „regia și conceptul” semnate de Zanella, mai ales că la pupitru s-a aflat chiar Mottadelli, dar am apreciat și rochiile unor soliste și ambianța scenică pe care le-a gândit Doina Levintza, într-un spațiu de un roșu intens, cu un disc imens și o draperie ce încadra cortineta menită să „descopere”, când și când, corurile amplasate totuși cam departe, mult în spatele orchestrei.

S-a dorit a fi o gală internațională, oferind melomanilor posibilitatea de a asculta „pe viu” soliști – admirați, probabil, până acum, doar pe „micul ecran” sau pe Internet -, ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu s-a mai întâmplat de foarte multă vreme în stagiunea curentă; astfel, nume de prim plan ale scenelor lirice din lume au evoluat alături de soliști ai ONB apreciați de public de-a lungul anilor, majoritatea având și o anume experiență peste hotare. Timpul de pregătire a galelor fiind extrem de scurt, un „argument” esențial a fost și disponibilitatea oaspeților de a onora invitația la mijloc de octombrie, când în general agenda unor artiști de cotă este foarte aglomerată. Pentru că, așa cum rezultă din prezentarea lor în elegantul caiet-program bilingv (notând și componenții tuturor compartimentelor artistice și tehnice ale ONB, aspect demn de relevat), mai toți cei pe care i-am ascultat în acea seară au o carieră ce se derulează la Scala sau Metropolitan, la Viena sau la Paris și Londra, acolo unde unii dintre noi am avut prilejul să îi întâlnim în ultimele două decenii. Parte ajunși la zenitul unei cariere performante, parte încă în plină activitate, au atras cu certitudine interesul sau curiozitatea iubitorilor genului, nu și al celor care, din păcate, nu au onorat invitațiile, lăsând multe locuri neocupate în loji sau chiar la parter, cel puțin surprinzător la o asemenea gală concepută ca un eveniment special din varii puncte de vedere.

Fără urmă de îndoială, baritonul Ambrogio Maestri a stârnit cele mai entuziaste ovații, fiind, cu adevărat, un artist desăvârșit, cu un glas deosebit de amplu și calitativ, dar mai ales cu o expresivitate și o manieră de a conferi sensuri și subtile inflexiuni fiecărui sunet sau cuvânt, conducându-și vocea cu inteligență și rafinament, având strălucire și farmec în secvențe extrem de diverse; în urmă cu câțiva ani îl admirasem în Falstaff, rolul său „de rezistență”, conturat cu măiestrie prioritar în plan vocal, regăsind și acum, în monologul eroului verdian, același joc de culori în care momentele semi-parlato alternează cu accente „pe voce” de mare efect; în galeria personajelor cu specific buffo s-a încadrat și Dulcamara din Elixirul dragostei de Donizetti, „transferând” doctorului-șarlatan propria sa charismă și bonomie, intențiile interpretative de o bogăție și o diversitate cuceritoare fiind susținute și prin atitudini, mimică sau gesturi sugestive, fără nimic „îngroșat” sau forțat, relaționând și cu ansamblul coral, redând, cu o lejeritate sclipitoare, o întreagă paletă expresivă pe care doar un talent adevărat o poate realiza. Sincer, nu mi l-aș fi imaginat însă în roluri dramatice, surpriza fiind cu atât mi mare cu cât în Te Deum din Tosca de Puccini l-am descoperit într-o cu totul altă postură, cântând cu o forță interioară și o prestanță ce defineau extrem de plastic datele zbirului ce domină prin toată ființa sa; iar trecerea de la rolurile de compoziție la cele cu puternică încărcătură… malefică s-a împlinit în scena din Otello de Verdi, Maestri convingând că este un… maestru al interpretării în special în „visul” lui Iago, strecurat ca o boare, insinuându-se în sufletul Maurului cu o „sinceritate” uimitoare, pentru a izbucni cu o anvergură impresionantă în celebrul duet, totul gradat într-o acumulare atent condusă, lăsând impresia unei evoluții de un firesc greu de „povstit”. Partener i-a fost tenorul Vladimir Galuzin, considerat, ani la rând, ca fiind cel mai bun Otello, glasul său generos, incisiv, aproape baritonal, păstrându-și, chiar și acum, caratele și masivitatea sonorităților ample, cu acute spectaculoase, în special în acel rol care îl reprezintă, deși trăda un plus de efort, spre deosebire de performanțele sale din anii '90, de neuitat pentru cei ce l-au ascultat pe scene legendare; fără a se implica emoțional și fără să apeleze la „finețuri”, Galuzin a încântat prin timbrul său de veritabil tenor dramatic, pus în valoare și în aria din Paiațe de Leoncavallo și mai ales în cea din Turandot de Puccini, electrizând publicul. Mult așteptată a fost și mezzosoprana Ildiko Komlosi, pe care, în urmă cu câțiva ani, am admirat-o, prin lume, în spectacole cu Aida verdiană, rolul Amneris fiind, cu certitudine, punctul „forte” în repertoriul său, ceea ce s-a reconfirmat și în gală; dacă aria din Samson și Dalila de Saint-Saens i-a „devoalat” ușoara „bătaie” a glasului frumos și amplu, frazarea și intențiile interpretative apreciabile nereușind să „acopere” nici acel aspect (subliniat de valorile mari și linia muzicală), nici tendința de a cânta „sub ton”, remarcată, poate mai estompat, și în Habanera din Carmen de Bizet, punctată de rafinamente și momente în pianissimo dar și de un „răsfăț” cochet care nu prea o caracterizează pe eroină; din fericire, pe lângă tentația reperelor din creația franceză, a abordat și duetul din Aida, în care s-a desfășurat cu totul altfel, vocea sa generoasă, cu acut strălucitor și sigur, temperamentul ardent și trăirea personajului reliefând anvergura sa de cotă internațională; parteneră i-a fost soprana Sorina Munteanu, din nou pusă la punct, etalându-și glasul încărcat, cu acut percutant, condus cu atenție, poate cu o anume precauție dar perfect echilibrat în relația cu partenera, realizând un alt moment deosebit din program, intens și tensionat. Din păcate, soprana Nino Machaidze, extrem de promovată în teatrele mari, a dezamăgit atât prin timbrul banal și vibrato-ul cam larg (și prematur), cât și prin parcurgerea „cuminte” a ariilor din Boema și Gianni Schicchi de Puccini sau din Romeo și Julieta de Gounod (poate mai nuanțată), fără „ceva” care să justifice recomandarea sa prinre solistele „de top” ale generației încă tinere, rămânând pe aceleași coordonate și în duetul din finalul operei Traviata de Verdi, abordat alături de tenorul Alexandru Badea, cel care, inclus destul de surprinzător în gală, a fost la fel de manierist în cânt și ciudat în gesturi ca și în aparițiile sale anterioare pe scena ONB, dorind să ne convingă de faptul că vocea sa lirică poate să rezolve și Brindisi din Cavalleria rusticana de Mascagni și acea pagină verdiană oricum mult mai apropiată de tipul său de glas. Invitată a fost și mezzosoprana clujeană Liliana Mattei-Ciucă, familiară spectatorilor noștri prin numeroasele sale prezențe în roluri precum Amneris au Dalila, dorind însă, de această dată, să abordeze, la rândul său, „teritorii” dramatice rezervate „vocilor verdiene”, atacând arii din Trubadurul și Bal mascat, rezolvate cu îngrijire dar cu insuficientă „pulpă” și culoare adecvată, apelând la „grave” nefirești, păstrând și în plan expresiv o derulare destul de lineară, departe de accentele aproape terifiante cerute de personajele respective.

Alături de oaspeți au evoluat, după um menționam, și soliști ai teatrului, mezzosoprana Oana Andra optând pentru aria Musettei din Boema, dovedind că se simte excelent în acea țesătură gândită pentru soprană, sigură, egală în registre și… cu sine însăși, cu acut precis și aplomb, baritonul Iordache Basalic alegând cavatina lui Figaro din Bărbierul din Sevilla de Rossini, făcând o demonstrație de suplețe, expresie, talent de actor și glas calitativ, într-un rol pe care se pregătește, de altfel, să-l reia în noua producție programată în luna noiembrie; soprana Irina Iordăchescu a fost din nou Liu din Turandot, sensibilă și atentă la toate inflexiunile posibil de subliniat în maniera sa specifică, soprana Iulia Isaev a preferat aria mare din Madama Butterfly de (același) Puccini, conducându-și glasul liric cu acuratețe și precizie, urmărind cu obiectivitate demersul muzical, mai puțin cel interpretativ, iar tenorul Liviu Indricău a susținut aria lui Lenski din Evgheni Oneghin de Ceaikovski cu bune intenții în cântul mai legat, în modul de frazare, mai aproape de sensibilitatea personajului, deși vocea l-a trădat în final tocmai pentru că nu este încă obișnuit să-și modeleze glasul metalic și penetrant.

Corul (pregătit de o viață de maestrul Stelian Olariu, al cărui nume nu apare însă menționat în „desfășurătorul” programului) a sunat, ca de obicei, omogen și consistent, în pagini celebre precum „corul mut” din Madama Butterfly, „corul sclavilor” din Nabucco sau în „tabloul Triumfal” din Aida, colaborând totodată cu soliștii în momentele din Carmen, Elixirul dragostei, Tosca, Turandot sau Cavalleria rusticana, iar corul de copii (condus de Smaranda Morgovan, notată, și ea, doar în caietul-program, la acel compartiment) a cântat cu multă acuratețe secvența din Carmen. Și toate acestea în compania orchestrei care a abordat deopotrivă partituri mai puțin cântate la noi, începând cu Sinfonia din Vecerniile siciliene de Verdi, continuând apoi cu Intermezzo din Guglielmo Ratcliff de Mascagni; sub conducerea lui Mottadelli – având o gestică destul de restrânsă, cu brațele coborâte și scurte „atacuri” ale baghetei, coordonând eficient ansamblurile și relația cu soliștii, abandonând sau „preluând” pupitrul în funcție de lucrările dirijate pe dinafară sau nu; instrumentiștii s-au mobilizat cu dificultate, prestația lor crescând pe parcurs până la un nivel ce a asigurat o anume unitate a galei. Fără a fi clar cine a alcătuit structura programului, trebuie remarcat faptul că, în loc să debuteze cu un „foc de artificii” menit să capteze publicul, primele două secvențe au fost departe de așa ceva, acea pagină verdiană discretă și nu prea reliefată fiind urmată de corul de copii din opera de Bizet, sunând la fel de estompat. Iar succesiunea ariilor a adus o anume monotonie (subliniată poate și de faptul că Mottadelli a rămas permanent pe podium, neînsoțind, deci, intrarea fiecărui solist, așa cum se obișnuiește), duetele fiind „păstrate” pentru partea secundă – de ce nu au alternat pentru a asigura diversitateam contrastul și un ritm alert al concertului, nu am înțeles, așa cum m-a contrariat și faptul că pagini dintr-o operă s-au regăsit în diverse momente ale serii, nicidecum „grupate” în funcție de titlul respectiv, dar și decuapajul neinspirat din Triumfal, derutând orchestra… văduvită de participarea soliștilor incluși, de fapt, în partitura verdiană, auzindu-se vag, din culise, pentru câteva măsuri, doar vocea lui Galuzin; trecând peste „scăpările” trompeților și miciele accidente „de parcurs”, ansamblul a răspuns cerințelor dirijorale ce „trădau” un bun cunoscător al celor 26 de momente selectate în gală; în ovațiile și aplauzele prelungi ale publicului s-a adăugat și Brindisi din Traviata, în care Alexandru Badea, Nino Machaidze și Iulia Isaev au susținut intervențiile Alfredo-Violeta, colegii de scenă cântând (sau nu) împreună cu corul, ciocnind pahare de șampanie. Ar merita remarcat și modul degajat în care Maestri sau Komlosi au adresat saluturi și gesturi amicale către sală, au aruncat buchetele de flori către spectatori, ba chiar baritonul a „lipit” un neașteptat „ole” la finalul unei arii (simțind probabil pulsul publicului care a izbucnit entuziast, chiar cu fluierături „de stadion”), apoi destăinuirea înlăcrimată a dirijorului determinată de asocierea unui moment coral cu o dramă din familia sa – poate un plus de dezinvoltură în atitudini, poate un semn că s-au simțit bine (și) alături de interpreții teatrului-gazdă, pentru prima oară la Opera Națională, într-o Gală a unui început cu siguranță de bun augur.